Surpriza, pranzul si frica

Nu se poate. Nu mi se poate intampla Mie.

S-a intors in dimineata asta. Nu aveam nici cea mai vaga idee bineinteles si cred ca timp de cel putin un minut fata mea a asumat o expresie demna de un debut actoricesc in telenovele. As putea sa jur ca in tot acest timp inima mea a uitat sa bata, dupa care a redemarat cu o viteza impresionanta si un nod a inceput sa mi se formeze in stomac. A trebuit sa ma Concentrez ca sa pot sa vorbesc coerent si mi-am simtit obrajii incalzindu-se si inrosindu-se.

Cred ca am un atac de panica. Sunt prea batrana pentru asta! Chestiile astea li se intampla adolescentilor. Nu mie. Nu am putut sa mananc la pranz. Am meditat putin asupra chestiunii dar stomacul meu a fost atat de revoltat incat am renuntat rapid. Eu nu sar peste masa de pranz din cauza barbatilor.

Ok. Sa ne calmam. Am vrut fluturasi in stomac si nesiguranta. Pentru ca asta face viata interesanta, nu? De parca as avea nevoie de o viata interesanta. Poftim! mi s-a dat ce-am cerut. E o nebunie. Si pe deasupra o nebunie care nu poate merge in nici o directie. De fapt as vedea eu cateva directii in care ar Putea sa mearga. Trebuie sa incetez. Nu am nici un motiv sa cred ca ar fi o nebunie impartasita. Desi am avut impresia ca vad anumite semne e Doar imaginatia mea. Perfect. Acum am inceput sa si gandesc ca o adolescenta. Vad semne. Bravo Cella. Tine-o tot asa.

Incep sa-mi reamintesc de ce ma agat de o relatie de tipul " am depasit momentul foarte pasional, acum tinem unul la celalalt, ne stim si partile cele mai bune si partile cele mai rele, suntem (relativ) in siguranta". Pentru ca ceea ce se ghiceste de partea cealalta a barierei ma sperie. Ma sperie rau.