wasted

Ma uit la oamenii de pe strada. Si nu-i vad. Ma uit la magazine, baruri, terase, masini, la sticlele de benzina, la standurile cu pantaloni scurti si la frizerii si nu le vad. Motocicleta ma poarta mai departe printre luminile si sunetele verii tropicale care nu-mi spun nimic.

E golul care revine mereu, golul care nu se umple cu nimic, golul care ma sperie ingrozitor pentru ca stiu ca nu pot fugi de el, ca oriunde merg il port cu mine, pentru ca e in mine. Nu stiu de unde vine si de ce. Am crezut candva ca poate in alt timp, in alta viata nu a existat si ca daca imi schimb viata, sau poate daca schimb orasul, sau oamenii, o sa dispara.

In seara asta a revenit cand am vazut 99f. Si m-am vazut atat de clar, in momentele mele de autodistrugere, de incercare penibila de evadare in noapte, in visurile nerealiste despre o lume simpla, calda, mai buna, cu mare, soare si nuci de cocos. Si ironia, care de data asta doare atat de mult, pentru ca-mi confirma ca nici lumea asta, ultimul loc de evadare, nu exista.

Boy meets girl 1

Baiatul nr. 1 o intalneste pe fata nr. 1. La inceput nu se prea plac. El e prea serios si un pic ingamfat, ea e un pic prea zapacita.

Se reintalnesc. Alt oras, alta viata. Raceala care persista la inceput se transforma incet incet in prietenie. Pot sa vorbeasca aproape despre orice. Mai putin despre prietena lui, fata nr. 2, care la randul ei e in alt oras, dintr-o alta viata. De unde apare dilema. A incerca sau a nu incerca? care e sinonima cu "a insela sau a nu insela?" si cu "eu pe cine iubesc?"

Evitarea. Mai bine raman prieteni. Baiatul nr. 1 isi petrece vacanta cu fata nr. 2, fata nr.1 il intalneste pe baiatul nr. 2.

Ezitarea. Au luat decizia buna. Acum sunt cei ma buni prieteni. Povestesc, rad, se joaca, se tachineaza, se ajuta, se intreaba. si totusi, daca...?

Ar vrea sa afle raspunsul dar e mai usor sa lase timpul sa decida. Nu se mai vad o vreme. El pleaca din nou cu fata nr. 2, ea pleaca singura. Povestea cu baiatul nr. 2 e doar ceva ce ar fi putut sa se intample intr-un alt loc si intr-un alt timp.

Cand se revad stiu deja raspunsul. Asa ca incearca. Si e atat de bine. Pentru o vreme. Dupa care apare din nou indoiala, neincrederea. Daca a inselat-o pe ea, nu o sa ma insele si pe mine? Pe cine iubesc?

Gelozia. Baiatul se desparte de fata nr. 2 dar are nevoie de timp si de singuratate. Din pacate timpul pe care il mai au impreuna, in acest oras, in aceasta viata e pe terminate. Baiatul nr. 2 revine pentru o saptmana in oras, iar baiatul nr. 1 devine gelos. Fata nr. 3, cea mai buna prietena a fetei nr. 1 vine in vizita. Baiatul nr. 1 si fata nr. 3 devin buni prieteni.

Dupa multe intrebari, ezitari, lamuriri si reveniri baiatul si fata nu ajung la nici o concluzie. Dar timpul s-a terminat, asa ca scena se muta in alt oras, intr-o noua viata. Cei doi isi dau 3 luni de pauza.

Fata nr. 3 il place pe baiatul nr. 3. Baiatul nr. 3 o intalneste pe fata nr. 1. Cei doi se plac. Fata nr. 3 devine geloasa si rupe orice contact cu fata nr. 1. Baiatul nr. 1 suna putin inainte de termenul de 3 luni si propune o intalnire. Cere si numarul fetei nr. 3, din motive profesionale. Fata nr.1 ii povesteste tot baiatului nr. 3, care devine la randul sau gelos. Acum fata nr. 1 vrea sa ramana cu baiatul nr. 3, baiatul nr. 3 nu stie daca mai vrea sa ramana cu fata nr. 1, iar baiatul nr. 1 tot nu stie ce vrea.

Concluzia

Sunt pe calea cea proasta. Cand a plecat parca a tras cineva cortina si totul a devenit gri si trist dintr-o data. Si imi venea sa-l trag de mana si sa-i spun sa ramana. Nu inteleg ce se intampla cu mine.

E clar ca mi-a placut la inceput. Dupa care mi-a trecut. Dupa care vroiam sa-l bat. La propriu. Si nu la modul descarcare de tensiune sexuala. Dupa care am avut senzatia ca incepem sa comunicam. Minimalist pentru mine dar totusi o mare realizare. Apoi a plecat.

Au fost perioade cand imi doream sa plece mai repede, altele cand as fi vrut sa ramana si altele cand imi era perfect indiferent daca ramane sau pleaca. Mi-a lipsit in prima saptamana, dupa care m-am obisnuit si oricum nu aveam timp sa simt sau sa analizez prea multe. Nu m-am mai gandit de fapt la el. De-asta am fost asa surprinsa de reactia atat de puternica de azi.

O sa ma duc acasa, o sa mananc ceva bun si o sa-mi pun un film. Si totul va reveni la normal.

Surpriza, pranzul si frica

Nu se poate. Nu mi se poate intampla Mie.

S-a intors in dimineata asta. Nu aveam nici cea mai vaga idee bineinteles si cred ca timp de cel putin un minut fata mea a asumat o expresie demna de un debut actoricesc in telenovele. As putea sa jur ca in tot acest timp inima mea a uitat sa bata, dupa care a redemarat cu o viteza impresionanta si un nod a inceput sa mi se formeze in stomac. A trebuit sa ma Concentrez ca sa pot sa vorbesc coerent si mi-am simtit obrajii incalzindu-se si inrosindu-se.

Cred ca am un atac de panica. Sunt prea batrana pentru asta! Chestiile astea li se intampla adolescentilor. Nu mie. Nu am putut sa mananc la pranz. Am meditat putin asupra chestiunii dar stomacul meu a fost atat de revoltat incat am renuntat rapid. Eu nu sar peste masa de pranz din cauza barbatilor.

Ok. Sa ne calmam. Am vrut fluturasi in stomac si nesiguranta. Pentru ca asta face viata interesanta, nu? De parca as avea nevoie de o viata interesanta. Poftim! mi s-a dat ce-am cerut. E o nebunie. Si pe deasupra o nebunie care nu poate merge in nici o directie. De fapt as vedea eu cateva directii in care ar Putea sa mearga. Trebuie sa incetez. Nu am nici un motiv sa cred ca ar fi o nebunie impartasita. Desi am avut impresia ca vad anumite semne e Doar imaginatia mea. Perfect. Acum am inceput sa si gandesc ca o adolescenta. Vad semne. Bravo Cella. Tine-o tot asa.

Incep sa-mi reamintesc de ce ma agat de o relatie de tipul " am depasit momentul foarte pasional, acum tinem unul la celalalt, ne stim si partile cele mai bune si partile cele mai rele, suntem (relativ) in siguranta". Pentru ca ceea ce se ghiceste de partea cealalta a barierei ma sperie. Ma sperie rau.

Psihologice

Am inceput din nou sa citesc bloguri. Nu mi s-a mai intamplat de aproape doi ani de zile, din vara 2006. Am incercat sa gasesc o explicatie pentru treaba asta cu cititul de bloguri. Am mai multe variante de teorii.

Citesc bloguri pentru ca nu sunt multumita cu viata mea actuala si vreau sa evadez in lumea altor oameni. Sa vedem. Ce-i drept in vara 2006, sufeream de sindromul post-despartire. Aveam o viata sociala foarte activa si cu siguranta nu duceam lipsa de povesti personale dar probabil ca in fond nu eram cu adevarat bine si preferam sa ma pierd in lumea altora decat sa ma gandesc la lumea mea. In prezent viata mea sociala nu e asa solida ca de obicei, deci s-ar putea sa se aplice teoria asta.

Citesc bloguri pentru ca ma plictisesc la serviciu. Inexact. Adica am mult de munca si putin timp, mereu apare ceva nou, in sensul sadic al expresiei, deci teoretic n-as avea de ce sa ma plictisesc. Cred ca se aplica tot teoria nr. 1 pana la urma. Citesc bloguri pentru ca vreau sa evadez de la serviciu.

Citesc bloguri pentru ca vreau sa cunosc oameni noi. Din moment ce am si inceput un blog, as zice ca acum am doua argumente pro-teoria asta, dar daca chiar as vrea sa se aplice ar trebui probabil sa las si eu ceva comentarii pe blogurile pe care le citesc. Dar nu o fac niciodata. Ok, deci ceva ce am uitat sa mentionez in post-ul "despre mine" : ma incadrez la categoria voyeur. Si daca chiar vreau sa cunosc oameni noi (prin intermediul blogurilor) nu sunt foarte buna la treaba asta. Pana la urma tot nu gasesc suficiente argumente pentru a sustine teoria nr. 3.

Citesc bloguri pentru ca imi plac povestile. Imi place la nebunie sa ascult/citesc povestile oamenilor. Cred ca e o combinatie de traume din copilarie (basmele lui Petre Ispirescu) si partea de voyeurism din mine. Clar teoria nr 4 se aplica. Intr-o viata anterioara trebuie sa fi fost sultanul Seherezadei.

Concluzia. Ar trebui sa-mi schimb slujba si sa ies la agatat. Acum e cam tarziu, dar promit ca de la anul o sa incerc.

the sweetest thing

Ti-am luat hainele de la spalatorie.

cand se termina septembrie

E ciudat cum unele perioade ma marcheaza si raman blocata intr-un timp care nu se scurge cu aceeasi linearitate a timpului "oficial". De exemplu anul trecut am fost marcata de luna septembrie. Multe lucruri s-au intamplat in septembrie si mi-au dat impresia ca mi-au schimbat din nou viata si timpul a inceput sa se scurga altfel de atunci.

La inceput parea normal, ma raportam la septembrie pentru ca era aproape, trecuse doar o saptamana, apoi doar doua, doar o luna. Pe urma am crezut ca ma raportam la asta pentru ca trebuie sa existe o relatie cauza-efect si cum traiesc efectul, ma raportez mai usor la cauza.

Dar e deja martie si ma intreb de ce am ramas fixata in timp, de ce ma raportez inca la ceea ce s-a intamplat acum 6 luni, de ce septembrie mi se pare atat de aproape si totusi intr-o alta viata. E mirajul departarii, mirajul revolutiei?

Ma tem ca-mi traiesc viata agatata de momente in timp. Ca in septembrie o sa-mi spun, a trecut un an?cand a trecut asa de repede? septembrie a fost ieri! Si in noiembrie o sa spun, acum un an eram acolo, faceam asta, traiam asta. Totusi sunt aici, acum si imi traiesc viata aici si acum, constientizand fiecare zi care trece. Dar sunt si in septembrie si acum 5 ani si peste doua luni in alt timp si alte locuri. Cateodata as vrea sa ma opresc putin din caruselul timp-spatiu si doar sa fiu. Si atunci septembrie va trece in sfarsit. si eu cu el.

Atunci prefer sa raman agatata de septembrie, de povestile, de temerile si de greselile lui, pentru ca imi aminteste de cum te simti cand traiesti viata pe banda de viteza.

Despre mine

Sunt lasa. Mi-e frica sa iau decizii, sa gresesc, sa spun "nu", sa-i ranesc sau sa-i dezamagesc pe cei din jurul meu, sa sufar, sa ma indragostesc, sa raman singura. Realizez ca cele de mai sus sunt legate intre ele.

Sunt dezorganizata. De cativa ani buni am mania listelor. Fac lista peste liste, liste ale listelor, dar nu reusesc niciodata sa fac tot ce imi propun in listele respective. Las totul pe mai tarziu, desi stiu bine ca lucrurile nu se rezolva de la sine. Incep prin a face lucrurile neimportante si las intotdeauna lucrurile importante la urma. Probabil de-asta gestionez bine situatiile de criza (si prost situatiile normale).

Imi plac situatiile de criza. Ma fac sa ma simt in elementul meu. Mult timp am crezut ca nu intru niciodata in panica. Am constatat totusi ca mi se poate intampla, dar foarte rar.

Sunt o perfectionista. Intotdeauna mi se pare ca as fi putut sa fac mai mult, mai bine, mai repede. Nu suport lucrurile neterminate, profesional vorbind, dar las multe lucruri neterminate in viata de zi cu zi, care ma obsedeaza pe urma ani de zile. Am nevoie de sfarsituri. Nu conteaza ce fel de sfarsituri sunt, dar uneori imi privesc viata ca un cititor sau ca un spectator, si vreau sa vad ca un capitol s-a inchis, chiar daca am trecut deja la urmatorul.

Iubesc viata, oamenii, locurile pe care le-am vazut, in care am trait si locurile pe care nu o sa le vad niciodata, ciocolata si hainele scumpe, pantofii si gentile noi, mirosul cartilor si al marii, toamna in Bucuresti, zgomotul si agitatia oraselor mari, petrecerile si viteza. Sunt un demn copil al vremurilor in care traiesc.

Cumpar cat mai multe produse de infrumusetare, in accese de shopaholism si de vinovatie fata de mama care ma bate tot timpul la cap ca ar trebui sa arat mai bine. Am abonament la sala de fitness pentru ca cica trebuie sa slabesc, sa-mi tonific muschii si sa duc o viata mai sanatoasa. L-am folosit de trei ori in patru luni.

Cred ca orice experienta este buna, pentru ca din orice am ceva de invatat, dar repet mereu aceleasi greseli. Nu stiu ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare.

Ascult mai nou mult chill out si jazz, admir apusurile, o sa ajung foarte zen.

Nu astept nimic in afara de ziua de duminica, pe care am urat-o toata viata.

Nu duc lipsa de nimic in afara de sex, dar momentan imi apreciez prea mult linistea - vietii - ca sa o sacrific pe altarul lui. Nu am ganduri de abstinenta, purificare trupeasca sau sufleteasca, sau mai stiu eu ce, sunt pur si simplu bine.Libera.