Am pierdut paradisul*.
Insula cu palmieri si nisip alb, cu apa turcoaz, locul in care visezi in culori, casa de pe plaja, coltul uitat de lume. Pentru ca nu exista colt complet uitat de lume.
Locul unde culorile si formele dicteaza ritmul vietii si te inspira, unde noaptea vibreaza si te prinde in ritmul ei nebun, unde prietenii sunt mereu prezenti si petrecerea nu se termina in zori. Pentru ca si petrecerea se termina la un moment dat si prietenii pleaca.
Orasul amintirilor, in care fiecare colt urat devine frumos pentru ca o parte din tineretea ta e legata de el. Pentru ca nu poti retrai trecutul, n-ar avea sens.
Orasul frumos prin definitie, paradisul romantismului in ochii tuturor. Pentru ca dragostea nu locuieste aici.
Asa ca daca este cineva acolo, va rog, da-ti-mi o idee de ce si unde poate fi paradisul, pentru ca inca am nevoie de el!
*Paradisul este locul real sau imaginar unde poti oricand evada atunci cand nimic nu mai merge, cand crezi ca atingi fundul prapastiei, cand esti singur, cand ti-e frica, cand nu gasesti iesirea, e jokerul prin excelenta.
luni, 6 septembrie 2010
joi, 5 august 2010
La despedida
Ya estoy curado, anestesiado
Ya me he olvidado de ti
Hoy me despido de tu ausencia
Ya estoy en paz
Nu stiu daca sunt vindecata, nu indraznesc sa scormonesc prea mult cicatricele.
Dar foaia se reintoarce la alb si cred ca pot sa incep din nou, speranta a invins frica.
Nu mi mai amintesc exact. De ce nu ma-ntorc, de ce nu mai plec, de ce nu mai scriu, cum e sa plangi prin avioane, sa ai insomnii, sa-ti lipseasca cineva sau ceva atat de mult incat durerea sa fie continua. Am uitat atat de bine incat cateodata mi se pare ca n-am trait nimic.
Daca omul nu ar avea memorie scurta sau capacitate de negare (a mortii, exemplul cel mai concludent), ne-am petrece viata nemiscati, ascunsi intr-un colt.
Ya me he olvidado de ti
Hoy me despido de tu ausencia
Ya estoy en paz
Nu stiu daca sunt vindecata, nu indraznesc sa scormonesc prea mult cicatricele.
Dar foaia se reintoarce la alb si cred ca pot sa incep din nou, speranta a invins frica.
Nu mi mai amintesc exact. De ce nu ma-ntorc, de ce nu mai plec, de ce nu mai scriu, cum e sa plangi prin avioane, sa ai insomnii, sa-ti lipseasca cineva sau ceva atat de mult incat durerea sa fie continua. Am uitat atat de bine incat cateodata mi se pare ca n-am trait nimic.
Daca omul nu ar avea memorie scurta sau capacitate de negare (a mortii, exemplul cel mai concludent), ne-am petrece viata nemiscati, ascunsi intr-un colt.
luni, 7 iunie 2010
post blues
as vrea sa vina candva ziua cand nu va mai reveni nostalgia, dorul sau regretul ca nu am avut curajul sa risc mai mult ca sa traiesc mai intens
ma chinui de un an sa traiesc viata obisnuita, sa merg la sluja normala, cu trenul normal, sa imi gasesc un prieten obisnuit, cu care sa fac lucruri obisnuite, fara povesti complicate, fara sentimente prea puternice, fara dureri prea mari
si nici asa nu e bine
ma chinui de un an sa traiesc viata obisnuita, sa merg la sluja normala, cu trenul normal, sa imi gasesc un prieten obisnuit, cu care sa fac lucruri obisnuite, fara povesti complicate, fara sentimente prea puternice, fara dureri prea mari
si nici asa nu e bine
Abonați-vă la:
Postări (Atom)